A fost odată o fetiţă care scria poveşti. Şi una dintre ele urma aşa: “Prinţesa-Care-Mînca-Bomboane era o răsfăţată fără pereche. De fapt, avea o pereche. De pantofi. Ca şi prietena ei, Dorothea. Şi tot ca ea, călătorea pe un drum pavat cu aur, la capătul căruia o aştepta un vrăjitor. Nu era Oz, dar orice nume ar fi avînd, era cu siguranţă un vrăjitor bun. Unul care avea o vrajă hărăzită să-i schimbe destinul. Pentru că Prinţesa-Care-Mînca-Bomboane era fericită şi necăjită din acelaşi motiv: iubea dulciurile. Era fericită că avea la şorţuleţ un buzunar fermecat, în care băga doar mînuţa şi scotea oricînd şi oricîte bomboane, torturi, prăjituri şi alte cofeturi şi-ar fi dorit. Era fericită că-şi putea schimba glazura (pardon! rochiţa!) de cîte ori poftea, asortîndu-i culoarea cu cea a florilor de pe cîmpurile pe lîngă care trecea. Dar era tristă pentru că, pe măsură ce mînca şi mînca din dulciuri – care nu se terminau niciodată şi aveau gusturi, forme şi culori tot mai apetisante –, se «rotunjea» şi ea tot mai mult, iar din cauza glazurilor (rochiţelor) pastelate, începuse să semene cu o bomboană uriaşă. De la o vreme, nici măcar nu mai mergea pe drum, iar perechea de pantofi nu-i mai folosea la nimic, pentru că… se rostogolea. Şi s-a tot rostogolit aşa, pînă a ajuns la capătul drumului. Şi cum era o prinţesă bine-crescută, şi-a scuturat rochiţa şi l-a salutat pe… Vrăjitor. «Bună ziua», a spus ea. «Am venit pînă aici ca să mă ajuţi să redevin o fetiţă normală. Am auzit că tu cunoşti o vrajă grozavă». «Aşa este» – i-a răspuns vrăjitorul. «Vino cu mine!» Şi a adus-o la el acasă, unde i-a pregătit cea mai gustoasă supă de legume. Din care, dacă a gustat, Prinţesa s-a lecuit pe dată. Se spune că, de atunci, nu mai mănîncă dulciuri decît cu măsură şi numai la ocazii speciale.
Iar dacă i se pare că ar putea să se întoarcă la vechile obiceiuri, Vrăjitorul apare imediat lîngă ea, cu o lingură de supă…”
In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 28 mai 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu