La graniţa intre judeţele Alba şi Cluj, intr-o zonă depresionară aflată nu departe de Cheile Turzii şi de Munţii Trascăului, m-am bucurat să descopăr intr-o dimineaţă de inceput de iarnă o lume in care se simţea din plin generoÂzitatea naturii şi generozitatea oamenilor. Mi se spusese că acolo dimineţile sunt unice, soarele jucăndu-se pe după legendara Piatră a Secuilor. Mi se spusese că amiezile sunt strălucitoare, iar serile imbracă zarea in falduri de mătase roşietică.
Mie insă Rimetea mi-a apărut, de după dantela fulgilor, ca o aşezare liniştită. Aerul rece lăsa să treacă, ascuţit, fumul de cetină şi, nu ştiu cum, de prin toate colţurile, de pe toate uliţele, năvălise mirosul de scorţişoară şi de păine abia scoasă din cuptor. In balconaşul de lemn al Muzeului Etnografic, Agneta, muzeografa, imi spunea legende. De exemplu cea despre Piatra Secuilor, "tovarăşa" de joacă a soarelui. Povestea e menţionată şi in scrierile Arhiepiscopului Rogerius de la Oradea.
Se spune că secuii din localitate au opus rezistenţă invaziei tătarilor, de pe această stăncă. Era in anul 1241. După alte scrieri, Piatra Secuilor poartă un alt nume: Kengurt, şi se presupune că este denumirea pe care i-au dat-o mai vechii locuitori de origine etnică germană.
Astăzi, satul e considerat un adevărat muzeu, in intregul său. După inchiderea minelor de fier din zonă, in secolul al XIX-lea, şi după inchiderea fabricilor la care lucrau localnicii, in secolul al XX-lea, intoarcerea la tradiţiile manufacturiere locale şi turismul par să fie noua "mină de aur" a rimetenilor. Din cele 150 de imobile de patrimoniu, peste 50 găzduiesc pensiuni, unde măncarea se pregăteşte după reţete străvechi, in vase pictate cu modele specifice, iar siesta se poate face in camere cu mobilă tradiţională, de asemeni pictată.
In Jurnalul National, Jurnalul de Bucatarie din 12 decembrie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu